Cartea Ceaiului de Okakura Kakuzō
“Fiecare noua ceasca de ceai are propria individualitate, e rezultatul unei armonii irepetabile intre apa si foc, intruchipeaza o traditie unica, are o poveste de spus, care e numai si numai a ei, si e menita sa contina frumusete pura”. Okakura Kakuzō
Despre aceasta armonie irepetabila dintr-o ceasca de ceai, despre tainele si istoria ceaiului, despre “gustul chihlimbarului lichid” si despre multe altele ne vorbeste japonezul Okakura Kakuzō (1862 – 1913) in Cartea Ceaiului – un “intro” facil si placut pentru orice iubitor de ceai.
Publicata in anul 1906, cand stilul de viata si traditiile asiatice abia incepeau sa fie cunoscute occidentalilor, cartea este inca actuala si ramane un punct de referinta pentru oricine vrea sa cunoasca detalii despre istoria ceaiului si cultura japoneza. Desi criticii si chiar traducatorul acestei editii (Irina Holca, Editura Nemira, 2008) vorbesc despre “insuficientele” lucrarii: amprenta panasiatismului (doctrina care tinde spre unirea tarilor asiatice) si nationalismului japonez excesiv (pe care desigur nu le putem scoate din contextul vremii) si poate… un stil prea poetic, cartea ofera informatii valoaroase despre scolile de ceai, despre originile budiste si taoiste ale ceremonialului ceaiului japonez, despre camera de ceai din Chanoyu, despre arta japoneza.
Dincolo de informatii si prezentari faptice, Kakuzō ne dezvaluie cu mandrie o parte din sufletul japonez: felul in care se raporteaza ei la natura, la flori, la arta, la viata, la moarte si subliniaza influenta pe care au avut-o maestrii de ceai in conturarea filosofiei lor de viata: “Influenta pe care au exercitat-o maestrii de ceai in arta este imensa, dar cea pe care au avut-o ei asupra modelului nostru de a trai a fost si mai mare. Prezenta maestrilor se face simtita atat in obiceiurile societatii inalte, cat si in viata de zi cu zi a oamenilor de rand. (…) Datorita acestora, am invatat sa ne placa hainele in culori sobre, ei ne-au aratat cum trebuie sa ne purtam cu florile, ei ne-au scos la iveala preferinta noastra naturala pentru simplitate si tot ei ne-au invatat frumusetea smereniei”. Autorul nu uita sa sublinieze si faptul ca maestrii de ceai au conceput si faimoasele gradini japoneze si au adus rafinament in arta ceramicii locale.
Dar un loc cu totul special in paginile acestei carti il ocupa cel mai mare maestrul de ceai: Sen no Rikyu (1522 – 1591).
El a definitivat Chada (Calea Ceaiului) si a sustinut-o introducand 4 principii spirituale de baza in Ceremonia Ceaiului: armonie, respect, puritate si liniste.
Desi chinezii au descoperit ceaiul, japonezii l-au dus la nivel de arta. Pentru ei, ceaiul simbolizeaza un cult al puritatii si rafinamentului, iar camera de ceai este o oaza de liniste, un loc al pacii (si samuraii isi lasau pe vremuri sabia la intrare, deoarece casa ceaiului era casa pacii).
Daca Okakura Kakuzō ar mai trai astazi ar fi surprins si probabil foarte fericit sa observe cu cata rapiditate occidentalii preiua acum (mai mult sau mai putin corect) din cultura asiatica practica si filosofia budista, cata deschidere exista pentru “zen” si pentru ceai in intreaga lume.
MyHimalaya vede Cartea Ceaiului ca pe o lectura placuta de duminica dupa amiaza, acompaniata de o ceasca de ceai fierbinte, in miez de iarna geroasa, cand sufletul este linistit si dornic de poezie si romantism.
